CAPITOLUL XV
           ORIGINEA MOŢILOR

            După această reprivire istorică asupra părţilor mai principale din trecutul cel mai îndepărtat al neamului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: Care este originea Moţilor?
            Moţii sau Ţopii sunt urmaşii direcţi ai Dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupărei Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal.
            Numirea de Moţi vine dela chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor. Personal am văzut în copilăria mea, acum 50 de ani, încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obiceiu în partea dreaptă a capului, lângă ureche.
            Dealtfel şi denumirea de Ţopi derivă dela cuvântul german Zopf, care pe româneşte însemnează chică şi cum funcţionarii nemţi de pe vremuri, cari dispreţuiau pe Moţi, îi numeau Zopfiger Walach (Valach cu chică), s-a perpetuat astfel porecla de Ţop.
            Mai de mult Moţii purtau peste tot numele de Ţopi după teritoriul pe care îl locuiau - dintre Murăş şi muntele Bihariei - şi care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ţinutul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voevod român, care numai pe la începutul veacului XV şi-a pierdut neatârnarea faţă de regii Ungariei. Ultimul voevod amintit de istorie a fost Iacob.
            Voevodul Ţopilor îşi avea reşedinta în Abrud, unde şi azi se află o biserică veche din timpurile acelea, acum proprietate a papistaşilor. Însăşi clădirea şi stilul acestei biserici dovedesc vechimea ei, căci zidurile cuprind multe pietre vechi cu figuri din timpul Romanilor, iar pictura din lăuntru cu sfinţi româneşti şi scriere slavonă confirmă că a fost pe vremuri biserică românească. Este văruita cu alb, însă sub stratul alb se pot distinge şi azi cei 12 apostoli în jurul altarului, sub a căror figuri merge de jur împrejur un brâu tricolor. Cu ocazia diferitelor reparaţiuni ale acestei biserici, catolicii au încercat să şteargă cu totul figurile sfinţilor româneşti, dar n-au reuşit pe deaîntregul şi atunci s-au mulţumit s-a spoiască din nou cu var.
            Denumirea de Ţopi o întâlnim şi în descrierea Ardealului, făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul X le zicea Tzopon.
            Este cu desăvârşire fals că denumirea de Ţop ar fi o formă onomatopeică, slavă sau ungurească, provenită din faptul ca Moţul, neştiind să danseze, ţopăe "ca un urs", sau că aceşti locuitori fiind înfundaţi cu casele lor resfirate pe văi şi în munţi, sunt consideraţi de cei dela şes drept "grosolani" şi "neciopliţi".
            Tot aşa de puţin fondată este şi opinia d-lui profesor Ovidiu Densusianu, că Moţii ar fi de origină alană, deoarece Alanii au năvălit în Ardeal prin veacul al 5-lea şi n-au lăsat nici o urmă evidentă în presupuşii lor continuatori de azi.
            Fostul meu profesor dela liceul român din Braşov, dr. Vasile Glodariu, susţinea cum că Moţii ar fi de origină celtică. Reposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumirea satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu o denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi.
            Această teorie este împărtăşită de altfel şi de d. I. Guiart, distinsul profesor francez dela universitatea din Cluj, care afirmă că originea Francezilor şi Românilor este una şi aceiaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii şi alţii drept Celţi romanizaţi.
            Învăţatul şi regretatul profesor Vasile Pârvan confirma şi dânsul această teorie când scrie în ultima sa operă Getica că: "în momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Celţilor, supunându-I şi pe aceştia, din Gallia şi până la gurile Dunării, formelor de viaţă romane, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. Romanizarea Daciei se anunţase dealtfel antropo-geografic încă dela anul 1000 înainte de Christos, când cultura villanoviană îmbrăţişa şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturei greco-italice, iar Romanii au tras concluziile atât etnografice cât şi spirituale".
            Pentru regiunea Moţilor par a fi surprinzătoare până la un punct numai unele apariţiuni în nomenclatura toponimică curentă de sate, ca Certege, Gârda, Poieni, Ponorel, Sohodol, Vidra etc., toate cuvinte de origină slavă. Dar din nomenclatura toponimică nu se pot trage totdeauna concluziuni definitive şi indiscutabile, fiindcă denumiri de sate şi văi cu cuvinte de origină slavă există pe tot întinsul ţinuturilor locuite de Români, nu numai în ţara Moţilor - şi apoi nu este nimic de mirat în această privinţă câtă vreme se cunoaşte marea influenţă, pe care a jucat-o, prin biserică, limba slavă veche în formarea limbei noastre. O altă explicaţie a acestui fenomen se poate găsi şi în faptul că regii Ungariei, printre cari Geza II, prin secolul XII, au adus în munţii Abrudului colonişti şi din nordul Ungariei şi anume din comitatul Zips (Ceho-Slovacia de azi). Descendenţi ai acestora există şi azi, mai ales în comuna Bucium, cu numele de familie Ţipţer, Fister, Cainap, Cladnic, Seica, toţi însă complect românizaţi de sute de ani.
           Dar în afară de aceasta, cititorul nu trebue să scape din vedere că administraţia romană din Dacia, pentru colonizarea ţinutului aurifer şi pentru intensificarea producţiunii în minele de aur din munţii Abrudului, a adus şi elemente barbare din diferite părţi şi lucrători speciali de pe malurile orientale ale Dalmaţiei, cum dovedesc tablele cerate. Descoperite de un secol şi mai bine în munţii Abrudului, la Roşia Montană, şi cari constitue cele mai preţioase monumente istorice şi de un imens interes naţional pentru noi.
            În sprijinul acestei teze avem următoarea serioasă afirmaţiune a neobositului folclorist d. profesor Tache Papahagi, care în interesantul său studiu, intitulat "Cercetări în Munţii Apuseni", spune la pagina 42 că: "raportând această frântură etnică daco-romană, adică Moţii, la întregul românism, prima şi cea mai importantă constatare, pe care o putem face, este că atât psichologiceşte, dar mai ales din punctul de vedere al fizicului şi al geografiei umane în general, Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munţii Apuseni, tipul Moţului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze şi laturea linguistică şi anume rotacismul".
            Într-adevăr, singurele populaţii de origine romană cu această particularitate linguistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări şi reguli fonetice în înlocuirea consonantei n prin r, sunt Moţii şi Românii istrieni de pe coasta Dalmaţiei, dintre Fiume şi gara Sf. Peter (câteva sate dela poalele muntelui Magiore). Această particularitate linguistică se întâlneşte, la Moţi, numai în comunele situate pe văile Râului mare şi Râului mic (sau Arieşul mare şi Arieşul mic), din sus de Câmpeni.
            Iată câteva strofe de cântece populare în rotacism, culese de mult regretaţii Teofil Frâncu şi George Candrea, ambii fii aleşi din sânul Moţilor şi autorii studiului "Rotacismul la Moţi şi la Istrieni" şi al volumului "Românii din Muntii Apuseni".

           Cire-şi teme muerea,
           Facă gard pelângă ea;
           Facă-şi gard de rude nouă,
           Puie smerii în el şi plouă.
           De şi-o teme de veciri,
           Facă-şi gardul şi de spiri!

           
           Bătrânit-am, bătrânit
           Pe marginea sâlhelor,
           Ţirând calea mândrelor.
           Care mândră nu virea,
           Birişor mă-nbătrânea.
           Dar zău care că virea,
           Birişor mă-ntinerea.

           
           Pomişor cu poame bure,
           Du-te la mândra şi-I spure,
           Să nu se gate aşa bire
           Că eu ma topesc cu zile;
           Ce-o iubit sufletul meu
           Pâră mor îmi pare rău,
           Ce-o iubit irima mea
           Pâră mor nu por uita.


            Această asemănare frapantă între graiul Moţilor şi al puţinilor Români ce mai trăesc în Istria, dovedeşte că la resturile de populaţie daco-romană s-au adăugat în cursul vremei şi elemente nord-ilirice, dinspre coasta adriatică, care vor fi venit fie în calitate de coloni, fie pentru lucrarea minelor de aur, acest preţios metal, care din timpurile cele mai vechi a zgândărit lacomia lumei.
            Tablele cerate o confirmă şi o dovedesc, după cum am arătat în capitolele VII şi VIII.

 
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 28 decembrie 2009 de către Bogdan Briscu
www.taramotilor.ro 2007 - 2010

Visitor Counter by Digits